Shijō Saikyō no Deshi Ken’ichi

Titlul este numele original al seriei manga ce am terminat recent, cunoscută mai mult pentru cititori cu numele englez de History’s Strongest Disciple Kenichi, în română ar fi cred „Kenichi, cel mai Puternic Discipol din Istorie”. Acesta e un manga scris şi desenat de Syun Matsueda şi publicat în săptămânalul Shonen Sunday. Seria a început pe 9 august 2002 şi are la moment 424 (la data de 06.04.2011) capitole fiind încă în curs de publicare.

Povestea

Kenichi (voi numi aşa prescurtat seria) e un manga în mare parte despre arte marţiale. Îl avem pe protagonistul Shirahama Kenichi, un băiat foarte simplu, fricos, slab, timid şi nesigur pe sine, care are nevoie de o carte cu instrucţii pentru tot ceea ce face şi pentru orice situaţie. Viaţa lui se schimbă însă când o întâlneşte pe noua sa colegă, Miu Furinji, de care se îndrăgosteşte, o fată care e de mic antrenată în artele marţiale. Cei 2 devin prieteni iar Kenichi decide să meargă la Dojo-ul lui Miu, Ryozanpaku pentru a deveni puternic ca ea şi pentru a se putea apăra pe sine şi pe cei mai slabi ca el. Acel Dojo însă nu e unul oarecare, e o şcoală de arte marţiale unde se află cei mai puternici maeştri de arte marţiale ai lumii. Aceştia încep să-l antreneze pe Kenichi aplicând nişte antrenamente absurd de grele şi haioase în acelaşi timp. Kenichi încetul cu încetul creşte, la fel cum creşte şi reputaţia lui la şcoală dar şi problemele din cauza acestora. Fiindcă în acea şcoală sunt mulţi delincvenţi, şi unii dintre ei aparţin chiar unei organizaţii de delincvenţi luptători numită Ragnarock. Odată ce Kenichi reuşeşte să-l înfrângă pe cineva dintre ei, alţii vor fi trimişi să-l elimine sau să-l recruteze pe Kenichi pentru Ragnarock. Şi cam aşa continuă în mare parte primul arc narativ din manga. Pe parcurs Kenichi cunoaşte destule persoane, inamici, prieteni, inamici ce-i devin prieteni şi tot aşa, şi desigur cu orice luptă capătă experienţă şi devine tot mai puternic. După înfrângerea organizaţiei Ragnarock, intră însă în scenă adevăraţii inamici ai lui Kenichi şi ai maeştrilor Ryozanpaku, organizaţia Yami. Yami nu sunt altceva decât versiunea întunecată a Dojo-ului Ryozanpaku, un grup de maeştri de diferite stiluri marţiale care vor să-şi afirme supremaţia propriului stil de luptă aplicând calea uciderii însă în artele lor marţiale, şi nu a salvării, precum cei din Ryozanpaku. De asemenea văzând că Ryozanpaku e considerat în acel timp ca şi cel mai puternic Dojo, şi Kenichi de asemenea după înfrângerea celor din Ragnarock capătă titlul de cel mai puternic discipol. Din această cauză fiecare maestru din Yami vrea să-şi trimită propriul discipol în luptă împotriva lui Kenichi pentru a dovedi superioritatea Yami faţă de Ryozanpaku. În jurul acestui motiv se desfăşoară restul istoriei.

Personal povestea îmi place destul, la început era destul de plictisitor s-o urmăresc din mai multe motive, începe lent, Kenichi e un căcăcios mic fără nicio carismă, mereu se vaietă, mereu se plânge, un pic cum e şi Tsuna din Reborn. De asemenea şi desenul, despre care voi discuta apoi, nu m-a prea încântat. Şi acţiunea la început e destul de… meh, simplă, nimic supranatural şi ieşit din comun cum m-aş fi aşteptat dintr-un manga shonen despre arte marţiale. Însă punctul său forte oricum este comicitatea şi istoria în sine cum se desfăşoară încetul cu încetul începe să te atragă. Cu timpul totul se îmbunătăţeşte, apar mai multe personaje interesante, luptele se fac mai serioase până devin deja supranaturale şi exagerate cum m-aş fi aşteptat la început, etc. Îmi place faptul că deşi oricum e un manga unde artele marţiale se exagerează şi devin supranaturale în multe ocazii, totuşi la bază au mult realism toate luptele şi tehnicile de atac fiind inspirate după artele marţiale din realitate. Adică anumite atacuri chiar există în realitate din ce am înţeles, ce mă face să gândesc că autorul a trebuit să facă destule căutări de informaţii despre orice artă marţială. După cum am spus comicitatea ajută mult şi personal pentru mine a fost unul din motivele principale pentru care am continuat să mai citesc seria. Sunt prezente foarte multe scene comice de tot felul şi asta te relaxează şi te face să urmăreşti apoi mai interesat fazele mai serioase.

Personajele

Personajele sunt construite foarte bine, toate au o personalitate specifică care nu se schimbă niciodată de-a lungul istoriei. Ei bine, Kenichi poate e cel care evoluează mai mult decât ceilalţi, dar în sinea lui, chiar şi când deja ajunge un luptător foarte puternic şi temut, oricum bagă coada între picioare şi tremură de frică când aude că iar trebuie să-l înfrunte pe cineva😄. Maeştrii Ryozanpaku toţi rămân practic neschimbaţi de-a lungul istoriei, şi asta îmi place, autorul a reuşit să-i facă foarte credibili şi uneori îţi dau senzaţia că aşa persoane chiar ar puea exista… ei bine poate cu excepţia lui Hayato Furinji, bunicul lui Miu, care e prea exagerat pentru un bunic :)) Îmi place cum până şi personaje aparent inutile ca Nijima, un coleg de şcoală de-al lui Kenichi care suferă grav de megalomanie şi visează cucerirea lumii, sunt folosite în mod interesant şi util istoriei, aplicându-l până şi într-o luptă pe Nijima deşi e total incapabil fizic… cu excepţia fugii poate(şi aici i-am găsit un demn rival lui Usopp din OP XD). Ca să fac o comparaţie, până şi unii luptători odată consideraţi puternici în Dragon Ball, cu timpul s-au redus a fi nişte simpli spectatori neputincioşi capabili doar să comenteze luptele lui Goku and co, aici însă fiecare îşi are utilitatea sa în diferite situaţii.

Desenul

După cum am zis mai sus, nu prea mă încântă stilul de desen al acestui manga… prea… stereotipat. Clasicul manga cu ochi enormi, păr înfoiat, nasuri inexistente uneori, musculatură exagerată la bărbaţi şi sâni/funduri exagerat de mari la femei. Nu zic că desenul e rău, e destul de acceptabil pentru acest tip de manga, detaliat unde necesar, luptele sunt destul de dinamice, însă anume cum sunt desenate personajele nu-mi place, uneori mi se par prea copilăreşti. Părul personajelor îmi aduce mult aminte de stilul celor din Saint Seiya, pe care de asemenea nu-l pot înghiţi. În fine, aici depinde de gusturile şi preferinţele fiecăruia, eu cu timpul oricum m-am obişnuit şi îl citesc aşa cum e, însă aş fi preferat un desen un pic mai modern sau realistic dacă posibil. O altă chestie ce nu-mi place e exagerarea scenelor ecchi, cred că încă n-am citit un manga shonen cu atâtea scene ecchi ca acesta, orice pas, poziţie a unei fete trebuie cumva folosit pentru fan service şi sunt aşezate strategic să le vezi în prim plan ba sânii, ba chiloţii, ba fundul etc… zici că a fost făcut cu grija adolescenţilor dependenţi de fap fap în minte :))

Concluzie

Kenichi e un manga foarte bun despre arte marţiale, are o poveste captivantă ce încetul cu încetul te cucereşte, are acţiune realistică inspirată din artele marţiale existente şi combinată cu o doză de umorism foarte bună care mereu îţi poate ridica dispoziţia. Personajele sunt foarte originale şi coerente de-a lungul poveştii iar evenimentele se petrec în mod natural, fără forţări, întinsături sau sfârşituri neprevăzute. Îl recomand tuturor celor care iubesc manga shonen. Nota mea personală 9.3

Cine doreşte să citească seria online o găseşte pe Mangareader, şi nu doar acolo, în engleză.

Un răspuns to “Shijō Saikyō no Deshi Ken’ichi”

  1. Berserker Says:

    De ce nu in limba romana?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: